miercuri, 13 iunie 2007

" ... Se apropie de fereastra si ridica incet faldul perdelei. Isi rezema cotul de zid iar cu mana cealalta apuca manerul ferestrei, il rasuceste incet, cu voluptate,parca s'ar fi jucat la poarta unei inchisori.Ce simplu ar fi sa plec, asa deodata, fara ramas bun. O usa care se inchide, gangul- si apoi strada fara paznic, fara iubire, pe care poti alerga oriunde, te poti opri oricand. Gandul ca ar putea fugi de langa ea, chiar numai pentru cateva clipe , ii comunica o emotie iritanta, nelinistita, care ii placea totusi, cu ispitirile ei exilirante, cu neprevazutul ei. Si apoi, plecarile astea nu rezolva nimic ( era o indoiala care aparea automat de cate ori se gandea la fuga ). Nu inseamna nimic sa fugi, inainte de a uita. Daca ai putea sa fugi fara sa iei cu tine atatea resturi care te vor aduce inapoi; de pilda, poti fugi fara remuscari. Putin sa'ti pese de ce lasi in urma ta, sa fi un soi de Don Juan, un ticalos; fara indoiala ca orice barbat care vrea sa faca ceva in viata trebuie sa fie un ticalos. Unul pentru care sa nu existe dramele altora, suferintele celor pe care se intampla sa'i iubesti..Trebuie sa raman singur, ca sa stiu ce vreau, chiar daca as voi sa-mi petrec restul zilelor numai si numai printre oameni, tot trebuie sa raman singur o clipa si sa hotarasc asta...Ciudat, mie mi se pare ca oamenii fug de fericire,nu o cauta. De cate ori intalnesc fericirea, fug de ea sau o rateaza, fac orice din ea, numai sa se transforme in altceva. La urma urmelor, putin ma intereseaza fericirea! Ma sufoc acum, asta stiu-dar nu stiu de ce. Nu-mi lipseste nimic. Daca as gasi un motiv sa fiu trist...
Hotarat, sunt incapabil sa spun trei cuvinte ca lumea. Nu mai iubesc, sau am ajuns prea lucid? De altfel, eu care n-am fost niciodata in stare sa fac o declaratie de dragoste... Am spus da, si am spus nu. Atat. Dar, oricum, e penibil, e penibil sa te paralizeze bunul simt... Nici un om nu decide in dragoste. Asa se petrece cu toata viata; numai intamplarea alege, ea aduna si ea desparte, mai ales in iubire, si aceasta e tragic, e inuman, ca intamplarea decide mai ales in iubire.
Ii fac bine filmul acesta mental, scenele acestea de dragoste si de generozitate, pe cxare si le inchipuie tot mai neverosimile, tot mai violente, ca sa-si astampere setea lui de caritate, de darnicie. Isi simte sufletul meschin, se stie.
Oare n-oi fi nebun? Gandul acesta il facu sa ezite in clipa cand descuia sertarul biroului. Ramase aplecat, cu mana pe pachet. Mi-e putin frica, asta e adevarul. Trebuie sa astept sa nu-mi mai fie frica. Un instinct prea puternic. Saracul, nu stie ce sa mai inventeze ca sa ma tina in viata! Ultimul lui pretext: nebunia. Doar de m-o intarzia putin , doar de o mai prelungi cu cateva minute flacara vie din mine...
Dar sa nu le spun nnimic, absolut nimic? Nici un cuvant, nici un ramas bun?... Simti ca orice ar lasa in urma lui ar construi un pod de legatura cu lumea aceasta, o continuitate organica, dureroasa. Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat; asta e tot secretul, asta e tot miracolul. Il strafulgerara cateva ganduri, informe- dar le sugruma pe loc, fara sa le dea timp sa rodeasca in minte. Extaz, extaz...
... Si s-o iau de la capat, sa ma infund iarasi in durerea asta intunecata si fara sfarsit? Sa fac pe oameni sa sufere, ca pana acum? Sa continui totul, totul, intact si perfect?... Ce se poate face, Dumnezeule, cum sa depasesti destinul acesta cumplit, de a iubi intotdeauna mai multe lucruri, de a dori intotdeauna mai multe lucruri?...
Cheama in ajutor toate gandurile tari, toate stimulentele lui descifrate si promovate in ultimil timp. Moartea, extaz. Moartea, instrument de cunoastere. Moasrtea, mijloc de imbratisare a totului. Dar nimic nu i se mai parea serios si vrednic de luat in seama. Ideile acestea i se pareau stupide, si toate cuvintele pe care si le repeta-simple cuvinte. Orice fapt cotidian ii aparea mai plin de sens si mai vrednic de implinit decat toate ideile lui despre moarte si despre cunoastere. Simti, pentru prima data, ca intampina o rezistenta stupida, o inertie impotriva careia ar fi absurd sa argumenteze.
Nu ma pot intoarce, nu e uman sa ma intorc, am sa fiu o carpa in ochii mei, am sa-mi pierd orice urma de stima...
Dar toate reprosurile acestea nu pretuiau nimic. Parca se lupta cu un strain, cu un urias aparut deodata in trupul lui, mult mai puternic, mult mai sigur pe el.
... Ce s-o fi cantand acum la radio?....
Privi iarasi revolverul, si-l lua in mana. Dar nhu asa, pentru Dumnezeu, nu asa prosteste. Moartea asta a mea o creez eu, cum imi place mie. Viata am trait-o asa cum mi-a fost data, cum mi-au impartasit-o intamplarile. Dar moartea imi apartine, asa cum mi-o dau, asa voi patrunde dincolo.
Cuvinte. Numai cuvinte. Ce sens pot avea "Moartea asta e a mea!"? Ce sens?...
Se infurie putin de tot neantul descoperit deodata in sine, de toata carnalitatea aceasta stupida care-i intuneca gandurile. Se uita tinta la revolver, la teava. Nu fi slab, Pavele, nu fi prost. Nu rata si fapta aceasta, sungura fapta a ta care nu e la intamplare...
In acea clipa avu o limpezire toatala, o singura strafulgerare. Fara sa stie, propti teava revolverului intre dinti si trase. Un gol in cosul pieptului. Mana ii tremura. Privi revolverul naucit. Ce s-a intamplat? Ce Dumnezeu s-a intamplat? Dobitocul!... isi daduse seama, cu un sentiment penibil, ca piedica nu fusese ridicata. Ii venea sa planga, sa injure, sa se lamenteze. Dobitocul!...
Incerca sa repete jocul mental. Nu fi slab, Pavele, nu fi prost!... Zadarnic. Tremura numai. Un dezgust fara margini. Fie si asa. Pacat. Haide, mai e timp, oricand e timp. Haide, acum! ... Dar sentimentul de ciuda si de risipire staruia. Imi ratez si moartea... Uite unde am ajuns... Inchise ochii. Sunt multe stele pe cer; haide, sunt multe stele... Simti un fior nebun, stupid, sa se pipaie, sa-si lunece mana pe tot trupul. Slabiciunea aceasta il enerva. Apropie teava revolverului de gura, astepta o clipa- apoi trase, fara motiv. Trupul tot i se zgudui. Mana stanga incerca sa se pipaie, dar ramase moale, atarnand pe piept. In acea clipa dori toate lucrurile, ca intr-o cazatura fara sfarsit, o lunecare vertigioasa catre un fund de nimeni cunoscut..."



MirceaEliade
("Intoarcerea din Rai")