lacrimi de papadie

am mers,am alergat,am rasuflat...m-am oprit.Tot mai durea; tot nu am reusit sa scap definitiv, sa uit tot ce a fost si tot ce nu a fost. Si iarasi am mers, iarasi am rasuflat,iarasi am suferit...Amintirile ma prindeau din urma in mrejele lor dulci si in acelasi timp atat de sufocante. Daca as fi avut puterea sa nu le las sa ma stapaneasca...dar nu! nu am putut si nici nu pot...e atat de imbietor sentimentul de iubire si fericire absoluta chiar si intr-o inchipuire...

mi'am continuat drumul...pana am ajuns intr-o poiana....florile ma imbatau cu mirosul lor...dar acolo,era o floare care se nastea pentru a muri mult prea curand...o floare a carui puf se pierdea in zare....o floare care plangea tot timpul-de durere, de spaima, de regret...

si atunci am luat o papadie in mana si am intrebat-o :"de ce te spulberi atat de repede,tu care nu faci rau nimanui?"

si ea mi-a raspuns:"pentru ca lacrimile mele sa aline suferinta celor care o cunosc cu adevarat"

si brusc....in mana nu am ramas decat cu o tulpina goala,fada...fara nici o semnificatie...

ma simteam ca si cum as fi inotat prin iarba...atat de proaspata,atat de catifelata era atingerea ei...e un adevarat labirint care nu are nici sfarsit, dar nici inceput....

visez...visez...visez...